Ce poate fi mai blândă ca uitarea,
Când tot ce ai primit era minciună
Și-n disperare ai gustat trădarea,
Ce cu tristețe stinge-a ta lumină?

Eu știu, e vidul resemnării,
E pacea sufletească-nlăcrimată,
E raza frântă a durerii,
Când liniștea tăcerii te îmbracă.

Când ridurile suferinței se topesc
Și ochi-nlăcrimați ți se usucă,
Din nou în inimă îți bântuiesc,
Fiori ce reâncep să te seducă.