Ieri a fost de două ori ieri-
o dată când pășeam printre oglinzile singurătății
cu pași mărunți, de neputință
și încă o dată când, la pieptul tău,
am redescoperit plăcutul gust
ce-l poartă zâmbetul speranței renăscute.

Ne-am sărutat- de două ori ieri-
am scris o paginaă din ceea ce numim viitor,
iar ochii s-au rugat la ziul lacrimilor
din amor,
ca peste ani să retrăim
același anotimp plin de fiori.
Ne-am sărutat- de două ori ieri-
am modelat statuia timpului ce a trecut,
iar ochii s-au ascuns sub pleoapele
care nasc vise,
ca peste ani să revedem
focul iubirii cum s-a născut.

Noi amândoi am fost străini,
străini de intersecția pe care
pășeau dorințele pictate în tablouri personale.
Zorii ne-au găsit departe
camuflați în lumi opuse,
încă două entități- fericite, triste, sfinte-
însă stelele nocturne,
cănd și-au început voiajul,
ne-au găsit pe-aceleași drumuri
străbătând mână în mână printre aceleași idealuri.

Vorbele au dezertat din valea promiscuității
iar în locul lor schimbarea
se-grijește de grădina pasiunii
pentru tine.
Florile împodobite cu spinii realității
au prins culoarea și parfumul
timpurilor ancestrale,
iar cărările de piatră, pe unde viețuia tristețea,
acum sunt drumuri de petale
tranzitate de dorințele iubirii.

Se așterne haina vieții peste amândoi acum...
Dacă ieri ne întrebam pe unde ne va duce visul
și pe care vânt va scrie viața
sensul vorbelor fără de trup
tot ieri, prin abisul novatoarelor priviri
destinul, ca o poezie, am găsit în ochii tăi,
scris pe florile virgine,
pe petalele sublime ce nici-cu-timpul
nu se rup.