în ploaie de frunze acorduri și soare
cu ochii închiși închipui un pom și lesne devin
la curțile toamnei poetul visând

între a fi și apoi a nu fi
zi cu zi ceas cu ceas îmbătat de mișcare
intuind orizontul sub roțile infamelor clipe
cu spițele minții blochez în clepsidră nisipul
de-atât neastâmpăr pe scara cu trepte tocite de aer
mă-nconjură djinnii trei pași înainte doi pași înapoi
vederea se-agață de foșnetul frunzei sfârșite
în crucea ferestrei albastră

cuibul ochilor mei prea greu de imagini
înflorește oriunde în spațiul chemării
rotitoare măiastre pun semn
o pereche de aripi
pentru fiecare bataie de inimă
locuită de seamănul om

și atunci din tării cuvintele ning
lutul adamic începe să cânte pe tonuri înalte
ca vântul în golul de trestii la vreme de seară
mereu pe ultima notă apasă falange prelung
netezind împietririlor și ultima cută

împotrivă prin cuiburi nisipul
destramă fâșii de albastru până când
într-un tu neștiut începe să doară
o coastă