dar știu că n-am plutit de lemn printre oameni
când am uitat cuvintele
am făcut respirație gură-la-gură înecatului din mine
nu a înviat dar măcar
două trei unde născute din spasme
mai reușit-au să ajungă la mal

cum te izbește-atunci vântul
parcă-i un elastic
întins cu răutate pură de-un copil
ce se-oglindește frânt deasupra apei mici
și-n pietrele din care
lumina se întoarce

e clipa-n care înserarea te încercuiește ca o-ncăierare
și daca nu dai nebunește din mâini
oricât de înalt ai fi
sfârșești lat

roagă-i să nu-ți mai pună bani pe ochi de parcă
și șpag-ar da să nu rămâi aici