Convingerea că undeva există lumina
mă face să simt în răstimpuri
cum umbrele se scurg din ochi
ca niște lichide întinse absurd
până lângă soare.
și ochii aceștia capătă o altfel de odihnă,
își parcurg întreaga condiție de carne
și privesc interior,
iar umbrele noi încep să fie
cearcănele lumii și, tot la fel, se întind
până lângă soare,
iar eu simt căldura aceea, care trezește și vindecă.



trupul meu, ciopârțit de păcat, a ieșit în prag
și vrea să alerge după ajutor.
afară, este o iarnă greu de imaginat
albul a învins orice realizare umană,
este suveran.
nici un om, nici o clădire nu a mai rămas,
doar păsările mai au loc de zăpadă
pentru a mai arăta că sunt.
am trupul ciopârțit,
știu că trebuie să cobor de pe prag,
însă ezitarea și albul de afară
mi se par mai puternice.
în plus, îmi este o frică teribilă
de murdăria roșie pe care am s-o las.
nici măcar un stâlp nu mai este în albul compact,
de nimic nu mai pot să mă sprijini.



sângele îmi cade ca într-un fel de clocot lent,
fără temperatură.
mi-e frică de urmă, de mizeria pe care am să o las,
de tot ce a ieșit din această casă.
împărăția de alb nu mă va primi,
nici măcar prăbușit, cu ochii spre alb și spre păsări.
nici zborul nu îmi mai este de ajuns pentru a spera.