În gândul meu
o liniște stoarce aproape la fel de dureros
ca-n vremea în care strugurii zdrobesc oamenii
și se-nvinețesc în pasiune

adesea păstrez culoarea
până când ajunge un schelet spălăcit
care nu poate fi nici măcar îngropat cum se cuvine
în vreun ochi
să-i șteargă frumusețea de praf

strigătul are o voce holistică
ca-n tabloul lui Munch
acolo corpul nu e decât o adunătură de îndoieli
ce-și poartă simțurile pe cruce
iar privitorul așteaptă mântuirea ca pe ceva sigur

în gândul meu
căderea e mai abruptă decât infernul.