Sub un cer spintecat
de un șarpe de foc,
noaptea nu se dezminte,
ci respiră din fulger lumina.

Pământul ochii și-i ridică,
priveghează larg orizontul
unde apele-și caută grăbite
drumul anevoios spre mări.

Totul se leagănă subțire,
așteaptă să vină vântul,
ploaia trece-n iureș
prin trupul fraged al somnului.

Clopotele sparg norii albi,
pădurea se îneacă-n tăcere
până adoarme vânatul.

Dimineața-și sporește lumina
semne de răcoare urcând
prin aerul copt,

nespus de curat
sufletul îi absoarbe răsăritul.