Privești atentă o stradă.
Spre chipul tău tîrziu
înfrigurarea asudă acoperișuri și tîmple;
așteptînd verdele blînd, respirația îmi albește prin fular ochelarii,
irosind în detaliu fuga noastră pe roșu;
“noi nu, niciodată, noi nu!”
mai ales acum,
cînd de la un capăt la altul al acestui crez
ne regăsim revolta
ca pe-o vînatoare începută, Diana.

“Tu ești vânatul și tot tu vînătorul,
o să apuci clipa, fii dar pregătit!”- începi din mijlocul trecerii,
trăgînd un carpați;
“dacă vrei să fii un actor bun nu juca teatru.
Doar preschimbat într-un monolog de dragoste
va fi ușor să te înfrînezi, și reținerea asta
nu o pricep năimiții deformați să cîștige mereu;
cu un pornit pe sine însuși, ce să-nfrîngă acest soi de schilozi?
Iubind ești tot mai adesea singur, printre obișnuiții cu etichete și preț,
singur cu tine și vreo codană cu-apucături materne.
Exemple găsești prin poeții români incomozi și uciși.
Doamne ferește să uiți vreodată de arta interceptării,
sau să te îmbraci în maleta lui Dinescu, pe străzi!
Incită iubeț păsăretul, le va distrage atenția,
de la tine, vînătorul tăcut;
nu da nici colții pe-argint,
și pune-ți ochi și în ceafă
pentru clonțul de rubin al oricărei pajuri!
Știa Ștefan ce doinea, iar la bis
nu-i iese nimănui propria moarte!

N-ai cum să fii pe scenă mereu,
oricît te-ar lua cu pupatul, maestre...
Rămîi de tine prins, de tine cruțat,
și mereu în bătaia arcului.”

Te strecori apoi în culise
ca într-o cadă caldă, de baie.

Aplauze.
Și din labirintul sălbatic de scări și culoare,
grohăieli excitate străbat din ce în ce mai domestic și lung acoperișurile teatrului,
ca o tuse suspectă.
Scoal' bă!
E pauză.