uneori ne prefacem că trăim
ecoul sună deșteptarea
crezând în ce iubim
adeseori numai târziul
suspină a târziu
rămâne doar regretul ce-și curge seara
pe ridul unei palide lumini
oprindu-și arareori zborul
pe culmea unor umeri
doar floarea de cactus
coase un spin
cu petale din albastru

se deschide cerul din picătura rece
trezindu-se din vreme
un cercel din iarba crudă
ar vrea să stea
dar se uită
peste timp el înțelege iubirea
surâde și privește
trecutul plânge uitându-și chipul
pe banca dintr-un parc
o umbră rece

se ridică și alene aleargă sensul
către o direcție ștearsă
pe o linie întreruptă
undeva la colÈ›
sfârșitul de viață.