cât să-ți inventezi o altă viață,
până unde încape mistificarea,
ești ăla care despoaie copacii
și le lasă umbrele, pe asfalt, să se evapore,
fiecare lună nouă spune totdeauna altă legendă,
lumina e doar o altă formă de alienare a întunericului
și încă nu poți găsi o soluție
care să te împace:
pe tine cu tine,
pe tine cu ceilalți,
pe tine cu cei care încă nu s-au născut

uimirea că străzile poartă, în fiecare zi,
alte chipuri, dar aceleași regrete,
spaima care te cuprinde atunci când liniștea coboară ca un boeing 747
direct în sufrageria ta, acolo unde te refugiezi,
unde te scufunzi ca-ntr-o groapă cu var,
singurătatea ta care te însoțește atât de docilă,
iubirile care te-au pustiit, transformate într-un șarpe
care te tot strânge de gât,
fiecare oră care nu mai reușește să te scuture de tot acest praf
adunat în anii pe care nu i-ai trăit,
nu i-ai mestecat suficient,
nu i-ai scuipat direct în față,
cu toată sila ta,
cu-toa-ta-si-la-ta
nu reușesc să-ți redea o altă biografie

dormi cu ochii deschiși
de teamă să nu te surprindă
câte-o euridice
pe care-ai tot ucis-o cu indiferența ta,
fumegi la marginea scrumierei și pipăi această liniște
direct cu pleoapele
ca îngerii păcătoși,
viața ta e o întregă mistificare,
o poveste spusă de alții și inventată de tine, însușită de tine,
filă cu filă, rând cu rând,
într-un târziu,
înțelegi că te uiți la tine și îți pari enorm de străin