nimic nu se compară cu frica pe care o simți când stingi lumina
și când întunericul îți pătrunde în sânge
privești ușa dormitorului dâra de lumină ce pâlpâie precum o melodie stupidă
voci în partea cealaltă știi că acolo poate fi altceva
poate renașterea ta poate o nouă clepsidră ce așteaptă să o întorci
ca și cum s-ar deschide o fereastră în cer
te gândești că poate fi un vis de rahat cu care te lupți zi de zi
în toată casa găsești luminile aprinse
pe un birou zărești un bilet pe care scrie surpriză
descoperi că ți-a mai rămas doar un pat și o sticlă de whisky
pe masa din bucătărie în scrumieră trei chiștoace de kent
și un pahar cu urme de ruj

cât timp îți ia să admiți ca ai o viață oribilă
deja ești un zombi alergi noaptea pe străzi acostezi curve
le faci declarații de dragoste le iubești ca pe niște obiecte de unică folosință
le notezi numărul de telefon pe un pachet de țigări
chemi un taxi să te ducă pe partea cealaltă a umbrei

ce simți când bezna te domină dornică să îți bea sângele
când își înfige colții ca un lup flămând în carnea ta obosită
cum poți să te aperi ce arme ai la îndemână ce cuvinte deștepte vei scoate pe gură
în fața juraților la tribunalul suprem al propriei tale înfrângeri
cauți prin buzunare un băț de chibrit ai vrea să se facă lumină
degeaba ai becul de wolfram deasupra capului tău
întrerupătorul este în capătul celălalt
un culoar de care ți-e frică

pui mâna pe clanță deschizi ușa o trântești de perete cobori scările în fugă
în urma ta auzi pași alte voci înjurându-te de mamă de tată
de cerul pe care cândva l-ai avut
calci pe trotuar îi simți mirosul tare de creolină
gudronul ca un șobolan de smoală infect căutând să te muște
iar tu ai senzația că nu mai poți să respiri

privești cerul căscându-se precum un vagin asfaltul se topește sub picioarele tale
acum o săptămână erai într-un bar beai bere & whisky din același pahar
erai singur și singurătatea o simțeai sugrumându-te
nu aveai forță nu puteai să vorbești
la cealaltă masă o curvă
acum câtva timp erai invincibil aveai totul erai puternic aproape perfect
când cu zece ani în urmă l-ai văzut pe taică-tu prăbușindu-se ți-ai lipit urechea
de pieptul lui surprins că nu se aude nimic
ai rămas cu imaginea aia

maică-ta când ți-a cerut acum câțiva ani o cană cu apă
și când te-ai întors cu paharul în mână ai văzut-o stând într-o parte
cu privirea spre ușă cu gură deschisă ca și cum ar fi râs
râsul pe care nu l-ai auzit și pe care
nu îl vei mai auzi niciodată

toate astea te macină toate le simți cum te apasă pe burtă
ai impresia că ești într-o junglă din păcate nu poți face nimic
îți vine să urli cauți o justificare a tot ce se întâmplă
ți-e greață
simți lehamitea cum dă pe afară și totul nu e decât în mintea ta
un ritual dement
patologic