În casa mea
paturile au picioare lungi și frumoase
nu le poți atinge decât dacă te cațări ca într-un vis cimentat cu perne reci.

Dai foc uitării și îți începi noaptea pe memoria plină
scoți fumul din încăpere,
rămâi tu
într-o tulburare crescândă
mai crescândă decât băutura ce soarbe din tine
când moare o epocă.

Iartă-mi sfidarea, iartă că port nenorociri sub această bluză
fără cusături
ea încălzește oasele și tristețea deopotrivă
ea poartă degete strâmte și lungi, numai bune de desfăcut
trupuri
ea cade aiurea peste un spate drept și-l malformează
ea are culoarea țesuturilor moi dezvelind din fostele iubiri pe piele lepădată.

Deschid ochii și-mi aduc aminte
că dragoste s-a făcut
atunci ca pentru totdeauna.