Printre buruieni uscate,
Și gângănii alarmate,
Toamna lungă și ploioasă,
A secerat ca o coasă,
Tot ce-a întâlnit în cale,
De pe munți, dealuri și vale,
Lăsându-le zgribulite,
Lăcrimate, pustiite...
.
Parcă-i nesfârșită ceața!
Când brumată-i dimineața,
Când mohorâtă cu ploi,
Udând pomișorii goi,
Dar și vânturi nesfârșite...
Păsările îngrozite,
Părăsind cuiburi de-o vară,
Pe sub streșini se strecoară.
.
Nicio frunză n-a iertat!
Le-a pictat și au picat,
Le-a stropit cu ploi mărunte.
Cu mânie sus, la munte,
Burniță a presurat
Și pământul l-a muiat,
Topind snopi de ciumafai,
Dând la copii guturai.
.
Doar din galeria mică,
Scoate capul mort de frică,
Un șoricel tremurând,
Și pe toamnă întrebând:
-Unde-s zilele senine?
Te-ai gândit doamnă, la mine,
Că am spice doar pe-o lună?!
S-a retras albit de brumă.