M-am spălat tot, cu trup și suflet, în albul albiei de-o viață
Și mă căiesc că apa-i scursă-n canalul, cel duhnind cu toții,
Curgându-mi gândurile pure în zadarul necitit al sorții
De-un păpușar, ce n-a știut să-și tragă ițele... O paiață!

’mbăiat în spuma de clăbuc, mi-am spart din bule, vise È™terse,
Mă usturând în ochi cu picuri de lacrimi pentru dragi pieiri,
La fel onirici, ce nu-ntorc nici ei, nici pasiuni, iubiri...
Ce nici oceanele n-ar stinge... Adânci, întinse în averse.

Și mi-am șters mintea de imagini, lăsând-o parcă mai uscată,
Să nu mustească iar idei, ce-mi fac un testament idilic,
Prozaic, altora-n lectură, doar mie sfânt cum crezul biblic;
Personal, ireproductibil... Secându-mi ființă devastată.

Mai pur oare-s acu’, în mijloc, înspre urma din al meu scăldat,
De atinsul, linsul, unei lumi pedestre-n ideal, ambiții,
Sau poate nou născut, ce-am fost, era, măcar în supoziții,
Mai puțin ros de la târâș, cu puțin zbor... mesaj curat?

Nici chiar acum, ieșit din baie, nu știu de-s un sortit sortat
Și nu sunt o alegorie, să-mbiu și pe-alții-n căutat?!?...
28.05.2012