vreau mai tot timpul o toamnă
pe care s-o simt până-n oase
o bancă singură
pe care să rămân o vreme pentru mine
să-ntârzii acasă nejustificat

fiindcă nu aș putea justifica în veci
tăcerea
dar n-am găsit-o dat fiind faptul că
data trecută pe lângă banca aia
a trecut un imberb cu soneria telefonului
stil ceas-de-primărie
avea o figură impasibilă de pocherist
și-a scos cu un gest șfichiuitor ochelarii și m-a privit lung
sunt sigură că nu putea să vadă în mine
mai mult decât o gagică pe care s-o scoată
la suc din banii părinților
apoi să o sărute pe la vreo scară de bloc

bleachh! mai degrabă m-aș fi închipuit
nevasta unui moșneag
colecționar de ouă Fabergé