este atât de noiembrie
douăsprezece
zăresc ceva în pragul vieții
parcă-i umbra
văd cum îmbătrânește și ea
și-mi vine să râd
dar nu-i zâmbetul ce-l port adeseori
e ceva între ploaie și nori
sau deasupra lor
păreri de rău
erori

ori
simplu sentiment de noiembrie
ca și mine
prezent în cuvinte așezate
drept sprijin
nici nu știu ce m-aș face fără vis
poate n-aș fi nimic
în afară de o tristă seară
plictisită și banală
cifră cu soț
uitată într-un calendar
ca o povară

vară
pe umerii puternici ai toamnei
un tort din frunze
cu lumânări ce desenează umbre
care îmbătrânesc
doar chipul
eu rămân sufletul unei poezii
la ceas aniversar
noiembrie.