Refugiat în infinit, refugiat de ce-am iubit
Îmi curm zilele ferice, căci totu-i azi doar pus pe cruce.
Tristețea e macrostelară, tot ce-am iubit stă acum să moară
Nimic nu poate a mai reînvia, ce mi-a fost drag în viața cea
Pe care ieri am tot trăit-o, pe care azi am părăsit-o
Pe care timpul va decide, de o voi putea cândva scoate din minte
Pe care voi a o avea, dar nu formal ci-n starea cea
De bine, armonie și plăcere, căci prea e plin sacul de durere.
Amară-i clipa când se duce, iar tu ești încă sus pe cruce
Stând tot crezând că-i înc-o parte, pe care stavo-i eu la moarte
Alături de tine în veci, pe crucea rece când tu treci
Cu gândul să-mi alini durerea, să pot uita de timp și vrerea
Să se tot piardă în neant, să pot să iau și ce n-am dat
Să fie firea cea cerească, mai sus de patima omenească
Să se destrame orice vis, să poți aluneca în paradis
Pierdut sau regăsit cândva, când patima e tot mai grea.
Și vom schimba viața normală, terestră, palidă, formală
Pe cea în chip de suferință, azi încă stăm în pocăință
Căci vindecarea vine greu, atunci când trupul ți-e ateu
Atunci când inima-ți e plină, de o durere ce n-alină
Nici starea ta cea sus din cer, nici gândul tău pierdut stingher
Și-n clipa cea mai după urmă, când vom fi puși din nou în urnă
Vom aștepta o judecată, dă Doamne să vină odată.
Acum când eu privesc la cruce, stau trist și gânditor căci o răscruce
E-n mine și doar gândul meu, va fi voit să fie al tău
Dar s-a pierdut în infinit, păcat de ziua ce-a venit
Căci ea e zi universală, mă las purtat de o rafală
Pe care soarta mi-o va da, pierzându-mi urma undeva
Și voi rămâne acolo dar, uitat de lume, dar cu har.