Tristețea doare, până moare, negrul din inimă se-afundă
Mă simt lovit de-un val din mare, noaptea eternă stă să se abundă.
Mintea a stat să mai mistuie, gânduri ce sunt doar țepi și cuie
Obrajii stau să se aprindă, de nu îi ud vor face o blidă.
Gâtul îl simt uscat de foc, mă simt într-un incendiu tot
Inima-mi stă să iasă din pieptul gol, dar nu găsește loc pentru survol
Stomacul e tot acid clorhidric, în pieptu-mi e totul teluric
Picioarele le simt înțepenite, de plumb îmi sunt și nu pot să se-agite.
Un tot eu sunt în totul meu, sunt trist profund și îmi e greu
Îmi e cumplit să pot a crede, că tot trecutul e scăldat și șede
La simpla batere de vânt, când acum sunt, acum nu sunt
Îmi e cu neputința a spera, că mai poate fi soare și în viața mea
Îmi e absurd să vreau a zice, că mai pot spera în ziua ferice
Îmi e și e chiar foarte rău, să mai pot tânji în gândul meu
La un puțin neînsemnat, atunci când îți este bine și nu altă dat
Când totul e culoarea morții, când și așa toți mateloții
Chiar și de vor nu mai pot șede, alături de gingașele corvede.
Plâng, mor și reînviu, ca drama mea să o descriu
Și să rămână unicat, să fiu doar eu cel suspinat
Ca toți ceilalți să se tot inspire, din drama mea cu patru fire
Și doar în clipa albă a sorții, să poți a crede-n cursul vieții.