Iarna nu s-a-nduioșat,
Când o cioară ca de humă,
Îmbufnată a strigat,
Ca neaua să n-o depună,
Are puii mititei,
Și e rece cuibul ei!
.
Din livada adormită,
Protestă un pițigoi:
-Inima mi-e pustiită
Când văd pomișorii goi!
Zgribulit stau zi de zi,
Cum voi supravețui?
.
Rezemat de gardu-nalt,
O mogâldeață zglobie:
-Iarnă, eu nu-s supărat,
Tare dragă îmi ești mie!
Uite, o să ies acuș,
Cu Azor, pe derdeluÈ™!
.
Iarna prinse c-o ureche,
Prin rafalele de vânt.
Și din tolba mare, veche,
Presără peste pământ,
Fulgi pufoși și argintii,
Bucurându-i pe copii!