în țara cu fluturi timizi și albaști nu există dragoste,
doar un cer infinit care cade, foarte înalt, direct în retina îndrăgostiților.

aici s-au născut hortensiile albastre care plâng din cosițe.
de fericire plâng și cântă și tac,
și-apoi visează cu ochii deschiși la două ceruri contopite,
la o nebunie pe care nicio clepsidră nu o mai poate măsura.

fiecare clepsidră are propria sa așteptare.
fiecare fir de nisip e o tăcere cât o bătaie de pleoape.
fiecare bătaie de pleoape e un rid cu care te poți sinucide-ntr-o clipă.
fiecare clipă de fericire are un preț pe care nu ți-l mai poți permite.


în țara cu fluturi timizi și albaștri exista doar o mare,
fără valuri, tăcută, absentă, țărmuită doar de pace și liniște.
cândva, aici, hortensiile nu știau nicio limbă și niciun cântec.
dansau pe mal, în tăcere, învăluite doar în dantele albastre,
cu brațele-n vânt, delicate și albe, cu ochii închiși, ca-ntr-un vis.

dacă-n visul acela ar fi vorbit valurile, dacă ar fi cântat atunci marea,
toate hortensiile ar fi mers pe ape, spre tine, și te-ar fi iubit.
te-ar fi iubit cu toate petalele și prin toți porii,
fără teamă și fără regrete, până când cerul ți-ar fi căzut direct în poală.


fiecare surâs migdalat ascunde o imensă singurătate.
fiecare singurătate are chipul unui dor neîmplinit.
fiecare dor poartă parfum de hortensii albastre în păr.

doar parfumul tău e o amintire ascunsă-n buzunarul de la piept.