Băiet fiind, dădeam pe ștrase blana
la oriÈ™ice coÈ™cόvă-n patru roate
și răsuceam gâtlejurile toate,
de la flai-fus madam la sfânta Ana.

Cu pleata-n vânt și coatele țintate,
băgam în boli și hoașca și cârlana,
la câte goluri da Santillana
eu mai dădeam pe-atâta și jumate…

Nu mă confunzi, îți jur pe-a mea parolă,
beam vinul roș, nu apă cu lămâi,
trăgeam tutun la fund de alveolă…

azi trag un somn la ora asta-ntâi
și-apoi rezolv o antimetabolă…
De ce să vin? De ce să mai rămâi?


Sonet de..corin

În lumea asta vine câte-o dată
momentul rău, în care nu se poate
decât să te crucești, pe jumătate
și-apoi să-n juri, cu limba înnodată.

E clipa de înaltă-nsemnătate,
când mergi și tu la câte o serată,
iar în plin dans c-o muză parfumată,
mi-ți urcă-un nătărău, de ciudă,-n spate.

Și-atunci te-ntrebi, atins de așa joasă
lovire-n simțitoriul tău natur,
cum Dumnezeu, când ieși și tu din casă

dai peste anonimul cel obscur
cu-apucături de damă nevricoasă,
ce-i asul mușcăturilor de cur...

Căpitan de play

Sunt singur, îmi filează lampa mică
în cort mărunt de mare căpitan
al plaiului cu vite și urzică
pre limba mea crescută an de an

și plâng încet - cortina se ridică,
jelesc și toți ostașii-mi, simultan,
pe scena de Antipa la borcan,
când cine știe... Carevasăzică

a fost frumos, cu seceri și ciocan,
cu sânge, zoaie, whiskey la ulcică,
stele-făclii și blonde care pică
de-acum sub tăvălugul barosan...

În parte-s tot copil...Partea-mi matură
i-ar da un dos de palmă peste gură...











Jocuri în prisacă (din scrisorile copilăriei)
lui Tudor Arghezi

Pe unde ești,
nu știu, da'-ți scriu,
de-a pururi viu,
tu mă auzi,
din bolți cerești.
Că stai pe-un nor,
dar la subsori
și-n cingători
ramuri de duzi
ai mărțișor.

Că-ntr-un ibric
ou în portanță,
ca al lui Zdreanță,
la-nfierbântat,
mai am un pic.
Nu-s un tâlhar,
în asfințit,
nepedepsit,
cu gând curat,
te citesc iar.
Și-s la cules
de slovă fină,
îmi e grădină,
înalt palat
scrisu-ți ales.

Aș vrea să-mi spui,
chiar la urechi,
de ce-s perechi
și cioc în cioc
vrăbii hai-hui.
Că mă tot scoală
și-mi dă ocol,
glas rostogol
de ventriloc
și ciripeală.

Iar până mâine
e zarvă mare,
dulăul sare
la vrăbii, paznic
tocmit la pâine.
Și-aș sta la pândă
că doarme bine,
fără de mine,
sforăie, casnic,
o mâță blândă.

Se-oprește larmă
numai o clipă,
târșind aripă
e Gâri-Gâri,
cu glasul armă.
De cap mă mușcă,
mă toacă-n creier
un pui de greier,
precum catârii
băgați în cușcă.

De melodie
tresare iada
răstoarnă lada,
cu vuiet mare,
a nebunie.
Cântă și cucul
cântec aiurea,
sună pădurea,
de clocitoare
e plin iar nucul.

Când e pe-afară
dulce seduce,
vine, se duce
prin sat o babă
facându-și cruce.
Nu spun de larmă,
că-i vai de mine -
trezește bine,
cu vocea-i slabă,
în loc s-adoarmă.

Și somn îmi este,
de dimineață
îmi cresc pe față,
neodihnite,
vise-n poveste.
Zgomot mă seacă
și nu pot ține
litere fine,
încremenite
într-o prisacă.
Rog ia o tură
la tine-o dată
grădina toată,
să-mi scap ursite
de țipătură.

Gând sărăcuț
îți las în dar,
ca-ntr-un cuibar
mult împlinit,
doar un bănuț.
Și când, din prag,
te uiți în jos,
mulțam frumos
c-am adormit

și-atît.
Cu drag,
al tău, Dănutz