Stau aninat ca fructul, sus pe ramuri,
Mai copt pe zi ce trece, aștept să cad
Bun de consum, pe o potecă, în plin vad...
Îmbujorat de atâta pârg să-nroșesc flamuri.

Mă însămânțez tot neam de același trunchi
Și-aș vrea din miile semințe fără număr,
Ce putrezesc, să dau lăstarul rar și tânăr...
Și tot așa, să fiu al neamului mănunchi.

Chiar floare dac-am fost, purtat de albine,
Nicicând n-am fost un dezrădăcinat
De-al său pământ, ce semeni mi-au mai luat...
Că-s seva lui, mai mult la rău, decât la bine.

Și pasăre de m-ar mânca să mă digere
Împrăștiind sămânță-n locuri depărtate,
Rămân tot eu, ce nasc paternitate...
Ce-aș vrea s-o știu născândă, nu că piere.

Privesc în jur; măcar nu-s doar o frunză,
Ospăț de vreo omidă, doar caducă,
O lucrătoare veșnică, pierind nălucă...
O foaie-curcubeu de verde, galben, ruginiu... de-o pânză.

Poate am trăit mai scurt de astă dată,
Îmbobocit târziu și n-apuc pân’ la iarnă,
Ce oricum îngroapă tot, fără să cearnă...
Rămân fruct, o poveste ce în nou se adapă.

Ce șansă am avut c-am apucat dulceață,
Strânsă s-o dau, n-am pierit verde crud.
Rămân mătase din cocon, nu cad frunze de dud...
Sunt rod, trunchi deșirat în coli, cu scrisă... viață!
13.06.2012