și nu am știut ce să fac atunci
cu lacrimile lui tata
îmi păreau mai grele decât o pălărie nucleară îndesată
tocmai la mine în piept
de un joben roșu
obscur
și
silențios


tată
de ce plângi tată
aș fi vrut să urlu și aș fi urlat dacă
nu m-aș fi lovit de dragostea lui de pădure ca de un zid
un zid greu dement ca un electron orbitând ca prin somn așa de strâns că mă
dureau degetele cu care încercam sa îi scriu ceva tatei


îmi părea atunci că sunt toata verde că sunt toată din el
lacrima aceea era de vină
și neputința mea de a o purta în spinare
nu cred că e damnare mai acidă la mine în memorie
te iubesc tată
am scris pe un șervețel umed cu buzele mele uscate
și a ieșit
inima
pieptul meu fărâmițat s-a scurs ca o durere mare
pe șervețelul încă umed


un câine mănâncă iarbă liniștit
fluturele are aripile strânse
femeia s-a uitat pe sine într-un cercel de pământ
arde o colibă de chirpici
s-a prefăcut în praf șervețelul îl suflu ca pe o păpădie


e greu spatele tău, tată?
dă-mi mie crucea să o port până când se face lumină