Pe la chindie, Stancu clopotarul își desprinse de pe frânghie mâinile lui mari, noduroase și cu degete înțepenite, trase de pe muchia grinzii năframa de cânepă; și-o trecu peste fața lătăreață, țepoasă, înconjură gâtul scurt, năclăit de sudoare, o răsuci dinspre ceafă spre pieptul păros, sugrumând-o apoi sub cutele bărbiei. Ultimul dangăt se ostoi. Vibrația prelungă pluti unduitoare peste Curtea Domnească, apoi se stinse domol deasupra zăvoiului înțesat de ariniș și plute al râului Argeș. Năframa pieri în despicătura cămășii, ghemotoc, umflându-i sânul într-o parte.

Din clopotnița paraclisului se vedea întreaga așezare de dincolo, portița din zidul despărțitor era deschisă, acolo nu făcea de strajă nici un oștean.
Intrarea cea mare a Curții Domnești se afla către mijloc, pe aceeași latură, în așa fel că în dreapta rămânea Casa Slujitorilor — ocrotită în spate de un perete înalt — și, departe, pe stânga, aproape vecină, Casa Domnească[l], în vitraliile căreia săgetau ultimele raze de soare, colorându-se în vișiniu, sineliu, galben portocaliu, între muchii de metal argintiu.

Stancu se pregătea să coboare când, dinspre deal, răsună deodată un dangăt gros, plin. Brațele lui vânjoase se întinseră fără vrere să-i răspundă

Sânnicoarei, dar căzură ostenite de-a lungul trupului: trăseseră de frânghie, neîntrerupt, de la amiazi. Rămase pironit locului, ascultând ca vrăjit răsunetul cădelnițat, purtat de curent spre cursul apei. Porniră și alte dangăte mai subțiri, aproape vuitoare, din clopotnița Mitropoliei. O înviorare îi cuprinse trupul amorțit. Degetele înșfăcară deodată frânghia, ca niște gheare boante
de răpitoare. Glasul capelei se înfrăți vioi, limpede, cu toate celelalte. Unduiri armonioase, îmbietoare, cuprinseră văzduhul. în înserarea blândei toamne, ce stăruia în ținuturile dintre muncele, un arcuș uriaș părea că atinsese dintr- o dată corzile unei viole, ale unui violoncel și ale unui contrabas.

Coborî din clopotniță amețit, cu pași șovăielnici, icnind pe fiecare treaptă. Din când în când Mitropolia mai răspundea în grai de metal întrebărilor coborâte de pe deal: „La mine se va strânge mâine întreaga suflare, adunată în Cetatea de Scaun, să cinstească precum se cuvine
biruința Măriei Sale asupra lldârâmului, craiul pagânătății".

„La Sânnicoară au și poftit de ieri trimișii marilor crai și acești soli împărătești s-au simțit între zidurile noastre ca acasă..." „Ca acasă, vezi bine", mormăi Stancu, mergând aplecat de șale, târșit, rumegându-ți
gândurile încâlcite.

Ocoli biserica pe o latură. Ferestrele altarului, ale naosului, închingate în șuvițe răsucite, înflorate de fier, vârâte în chenare dantelate de piatră, arătau întunecate. în pronaos licări o lumină slabă. Clopotarul se îndreptă
spre intrare. Găsi ușa dată la perete. Cuprinsul lăcașului se zărea ca într-o ceață alburie. Trecu pragul, bodogănind. Fața osoasă, bătrână, a călugărului Paisie, străfulgerată o clipă de lumina lumânării, pieri în întunericul rece.
Stâlpii din mijloc, ce străjuiau mormintele lui Vlaicu Vodă și al Doamnei sale, Cherana, al lui Dan I, parcă veneau spre el. Pe întinderea lor netedă, voievozii
erau zugrăviți în costume cavalerești de modă franțuzească, cu coroane înalte, bogate în nestemate pe capetele pletoase, cu hlamide atârnate de umeri.

— Stancule, n-ai plecat?
Fiecare cuvânt fu urmat de un bubuit înăbușit, pierdut spre bolțile de piatră, ca tunetul îndepărtat al unor nori de ploaie.
— Mă duc acuși, îngăimă, răsucindu-se cu tot trunchiul, ca lupul, Stancu, dar celălalt strigă la el. Numele, astfel rostit, vâjâi spre turle ca și
cum tunetul atunci s-ar fi rostogolit amenințător.
— Dă-mi o mână de ajutor! Cară coșul cu flori de colo!
îl găsi lângă strane: un coș mare, oval, de nuiele, încărcat cu trandafiri și o jerbă de tufănici.
— îl trimisă Doamna Ana...
Aplecat într-o parte, cu un braț în jos și altul în sus, cu un picior proptit în lespedea lucie și altul rășchirat, Stancu părea o cumpănă trunchioasă de fântână. Apucă coșul de o margine și îl trânti pe șoldul mare ce se înfigea în
trupul lui, ca un pilastru.
Florile răspândeau o mireasniă învăluitoare, ațâțătoare.

Călugărul rămase să rostuiască candela unui mormânt lăturalnic, mai apropiat de intrare. După ce o aprinse ceru lui Stancu buchetul alb, presărând tufănicile pe piatra de mormânt dăltuită.
— Nu-mi sta, omule, împarte trandafirii pe celelalte morminte! Așa sună porunca Doamnei Ana: albe pe lespedea Cavalerului Negru, tot la capul
său și candela aprinsă. Uite că mă luai și eu după vorbele prostimii! Despre răposatul Radu Negru-Vodă grăiam, slăvitul soț al Doamnei Ana.
— Vorbele prostimii, vorbe cu tâlc!...
Rânjetul înecat al clopotarului i se păru călugărului necuviincios ca un
sughiț.
— Aprinde o luminare, să vezi mai bine!
Stancu se opri în spatele călugărului. De pe stâlpul ce străjuia mormântul lui Radu Negru-Vodă, îl privea cu ochi de cărbuni aprinși cavalerul cu negre plete, barbă neagră, tăiată ascuțit și mustață scurtă; negru îi era costumul, sugrumat la mijloc de cingătoarea cusută cu mărgăritare; negri și pantofii cu carâmbi scurți, cu botul lung, ascuțit și încovoiat ca vârful unei săbii. Albul strălucitor al râurilor de mărgăritare ce mărgineau răscroitura
gâtului, a manșetelor, deschizătura pieptului și poalele tunicii, genuncherii, căputele pantofilor făceau negrul plușului și mai întunecat. Fața prelungă, delicată, cu nasul drept, frumos, cu sprâncenele subțiri, ca un arc deasupra pleoapelor, părea vie, gura adunată, roșie, gata să cuvânte, dar mai ales ochii! Ochii lui mari, adânciți în orbite! Cum mai ardeau sub dunga orbitoare a coroanei înstelate de rubine!

Scânteierea pietrelor împlântate în metal era oare pricina însuflețirii chipului? Stancu merse de-a-ndaratelea, iar genunchii lui părură a se frânge. Murmură cu evlavie:
— Așa-i plăcea Măriei Sale, Radu-Vodă, să umble în mijlocul norodului, înveșmântat în negru, fără podoabe...
— Ai dreptate, Stancule, se gătea numai la sărbători, de gura marilor dregători, sau când poposeau la Argeș trimișii curților crăiești. Nu din făloșenia sa, ci din a celorlalți, care prețuiesc omul după îmbrăcăminte! Ziceau boierii cum că Măria Sa umilește țara.
— Auzi vorbă!
Palma lată astupă gura largă a clopotarului, căscată a mirare.
— Tot din pricina asta a hotărât fiul său, Dan, să fie împodobit mort, cum n-a fost niciodată viu, cu tot ce se afla mai de preț în sipetele Casei Domnești. Nu l-au îngropat cum a dorit el, ca un oștean, cu cămașă venețiană
de zale, cu armură și cu sabia lângă brațul drept.
Călugărul se întoarse spre umbra mătăhăloasă a clopotarului.
— Dar ne lungirăm la vorbă. Du-te de presară trandafirii: bobocii pe lespedea lui Voislav, cum face Doamna. Le chibzuiește pe toate cum se cuvine, căci a murit tânăr, n-a cunoscut nici bucuriile, nici amarurile vieții, i se cuvin bobocii de trandafiri.
Ca și cum i-ar fi înțeles cuvintele, chipul tânărului cavaler, zugrăvit pe coloana de deasupra mormântului, îi surâse clopotarului cu colțurile buzelor de sub coiful de metal, cu crinieră roșie. Costumul îi era bogat colorat: tunica solzoasă, ca spinarea gușterului, pantalonii scurți, roșii, ciorapii lungi, albaștri. De centură atârna spada. La picioare zăcea scutul, emblema Basarabilor, atingându-i vârful pantofului ascuțit. Sulița sta înfiptă în pământ,
alături. De pe paftaua centurii, o pasăre ciudată — un fel de lebădă cu cap de muiere — săltată pe picioarele-i subțiri, cu aripele desfăcute — se pregătea de zbor. încotro?
Stancu se feri să mai privească arătarea, așeză bobocii pe piatra de mormânt și se trase indărăt.
— Poți să pleci, îi vorbi călugărul. Multe nu mai am nici eu de rânduit.
Aici n-o să vină decât Măria Sa, în zori. Să tragi clopotul la vreme! Dangătul lui ne trezește. Doamna Mara s-o duce tot la Sânnicoară...
— Credința ei nu e și a lui, mormăi Stancu.
— Mda! Ieri făcu praznic mare, după slujbă se buluciră toți cavalerii și neguțătorii străini.
— Mâine o fi unul și mai mare, că-l dă Măria Sa.
— Nu-I dă cu inima slobodă, Doamna Ana mai deunăzi zicea: „Nu e nimerit, prea cucernice, acum când țara e pustiită, de la Nicopolul Mic până la Rovine, de urgia ce a fost.". Și e drept, Stancule; pe unde trecu turcul nici
bob, iar încoace, mulțimile ca potopul lăcustelor!
întunericul înghițise întinderea curții în care se mărunțeau capela și chilia călugărului. Clopotul Sânnicoarei se porni iar, pe neașteptate, acoperind cu dangătele sale pașii apăsați ai clopotarului. Când să iasă pe portița ce da în Curtea Domnească încetă. Se opri și întoarse fața înspre deal, mirat. Urechea lui prinse șușoteala unor glasuri dincolo de împrejmuire, lucru
ce-l pironi pe picioarele rășchirate. Auzul lui, mai bun decât văzul, desluși și înțelesul unor vorbe: „Măria Sa Ștefan o vrea cât mai curând"...
Mitropolia își trimise răspunsul vuitor înspre catolica Sânnicoară, pe deasupra așezării domnești. Stancu se lipi de zid, apoi se cuibări sub împletitura deasă a coardelor de „Barba caprei", ce acopereau coama pe toată întinderea, până la poarta cea mare. Frunzele foșniră doar în urechile
lui, de ajuns însă ca el să rămână încremenit
— De vrei, o să se poată, dacă vor și ceilalți. Dreptatea e de partea Măriei Sale, când vă grăbește. Iscălitura ori cuvântul unui Crai nu ține mai mult decât un pește nesărat!
Se auzi un hohot de râs, tânăr, scurt și batjocoritor.
— LuiMușat meteahna asta, a crailor ia adus foloase!
— Polonezul e tare schimbător! După cum bate vântul! Până nu de mult sufla cel al lui Roman și al lui Mircea. Acum povățuitorul său e Vitold, puternicul său vasal, ducele Litvaniei.
Clopotarul Sânnicoarei se încrâncena; pesemne, cu ultimele puteri, acolo în clopotnița de pe deal, c-atât de gâtuite răsunau strigările clopotului său. Mitropolia a toată Ungrovlahia[3] se prefăcu a nu le fi auzit și n-a catadicsi a-i mai răspunde.
La Curte, la ceasul acela se afla nu numai înaltul prelat Kyr Antim, ci și celălalt, Athanasie al Mitropoliei Severinului, sosit într-o caretă aurită la numai o săptămână după alungarea lui lldârâm peste Dunăre.
Stancu zări o umbră neagră, deșirată, apropiindu-se. Uitase cu totul de călugărul Paisie. Ieși de sub coarde și merse ca o matahală să-l întâmpine.
— Tiii, ce spaimă-mi trăseși, Stancule! îi vorbi, sugrumat, călugărul, înțelegând iute că dincolo de portiță se petreceau lucruri de seamă — după schimonoseala clopotarului — amuți. îl urmă, pășind în vârful ghetelor,
țopăind ca un cocostârc. Mersul lui Stancu aducea mai mult cu al unui măscărici ghebos. Rămaseră țintuiți, ascultând.
- Nu mi-am pus pielea-n saramură pentru niște vorbe de-a surda! Ai citit ce scrie Măria Sa? A-ntocmit lucru cu șiretenie. Slovele nu cuvântă decât ce trebuie. S-a ferit. Slovele sunt ca pumnalele, pricinuiesc rău de cad în
mâna cui nu i se cuvin. Povețele sale o să ți le picurîn urechea domniei tale. Te aștept chiar astă seară.
— Nici gând să pot lipsi de la ospeția lui Mircea. Și nici mâine dimineață de la Mitropolie. Abia mâine seară dacă am să fiu slobod!
— Ei, tinere, îmi pare mie, ori de teamă inima nu-ți mai dă ghes să apuci sceptrul țării?
— Ssst! Nu ridica glasul! Câtă vreme nu se rotunjesc cuvintele, dai și nu prea dai crezare celor ce se vântură. Acum, că au amuțit cu totul clopotele...
— Dacă locul nu e potrivit pentru niște vorbe de taină, de ce ne-am așezat lângă zidul acesta?
— într-adins, boierule, într-adins, pricepi? De ar întreba cineva: „L-ai văzut?". „Ce-ar putea răspunde?"., Da, intra cu un pan în curtea capelei domnești". Ori: „Parcă-I zării pe boier ieșind de acolo cu un oaspete de seamă...".
— Hm, o să se bucure Mușat să afle chiar din gura mea că ai hiclenie de uzurpator. Știe că mă pricep la oameni...
Nici vorbele, nici râsul nu-i fură pe plac celuilalt. I le întoarse mâniat:
— Pe mine, să știi, domnia ta, mă vor boieri de seamă. Pe Mușat l-a așezat pe tronul Moldovei Vitold al Litvaniei.
— Cu astfel de vorbe răsplătește domnia ta bunăvoința ce ți-o arată stăpânul meu? Se pogorî tăcere grea.
— Ar trebui să-mi lași scrisoarea să le-o arăt boierilor.
— E mai bine să stea la mine până mâine seară. Vreau răspuns scris. Să iscălească și dregătorii! Celălalt îndrugă ceva, supărat.
— E vremea să plec. Clopotul capelei nu mai trage de mult și s-ar putea... Dinspre Biserica Domnească n-avem de cine ne feri. Clopotarul seamănă, e drept, cu o dihanie, dar nu e-n toate mințile. N-ar pricepe nimic, chiar dacă ar asculta. Te însoțesc până la ieșire. Străjile nu s-au schimbat. Bine ai făcut că te-ai dat drept liovean. Moldoveni nu se prea văd pe aici, iar poruncile s-au înăsprit împotriva lor. Cât va sta în picioare hrisovul de învoială cu Vladislav lagelo, polonezii sunt ocrotiți.