Te privesc obsesiv din unghiul meu
amprenta ta pe fiecare pânză de paianjen,
sunt cortine pe care le-ai lăsat trase
și lumini care te-au orbit,
dincolo de toate o foame absurdă
de dragoste,
neastâmpărul privirii mele
mușcând din anotimp,
ești atât de femeie mi-ai spus
și te-am crezut cu fiecare sărut
trimis din colțul tău
locuit de flori sălbatice;
n-ai vrea să trăim pe vreme de furtună
câte trăsnete să împărțim
până să ne lecuim de singurătate,
nici dorul nu ne mai ascultă
în oricâte nuanțe ne-am picta
rămânem mai goi
decât muntele golaș
unde te-ai răsucit pe călcâie
m-ai prins de mână zicând
să nu mai fugi
te-am crezut
din clipa aceea
culoarea e singurul meu adăpost.