M-am adaptat morții,
în cuvinte simple. Merg prin viață și-i vorbesc despre fiii ei îndrăgostiți
ca de un pământ în care se aruncă cu săbii.
Moartea mea nu-mi cere de mâncare,
nu mă așteaptă cu patul făcut și nici nu mă sperie
dimpotrivă, împărțim aceeași lingură, același acoperiș, același pat
chiar și când iubesc,
stă lipită de mine, de sânul meu și sângerăm împreună.

Dragostea este adepta femeii cu riduri,
care își face oglindă în fiecare tristețe
și zâmbește cu oboseală.

Mai departe stă scris, că păcatul nu este decât un adevăr
cu umbră
care se întinde peste lume să vadă până unde întunericul este
demn de întinderea sa.
Sunt o păpușă cu ghem care slăbește de câte ori intru în cameră
să aprind becul.

Atunci moartea se odihnește cu ochii mei.