agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2014-01-15 | |
I
inima ta e un cuib în care se ascund vrăbiile atunci când nu mai au nimic de pierdut prin aerul dens, când nu mai există anotimpuri, nici împăcări, nici căințe felul în care ea bate e o poveste pe care o știe numai sângele tău nu simți nici o durere, nici o apasare, un-doi-trei, respiră!, respiră! noaptea are margini și sulițe, pe străzi, umbrele fac dragoste printre cețuri, streșini, neoane singurătatea e tot ceea ce te mai ține în viață nu poate striga, plânge mutește, cu o frenezie a gesturilor aștepți să poți orbi definitiv cat să reușești să vezi în interiorul oamenilor, dincolo de blana lor cafenie, dincolo de bândețea lor tatuată pe iriși, înlăuntrul oaselor, unde se ascund vrăbiile când se simt părăsite și încă nu te poți lepăda, de trei ori ți-am tot strigat numele și nu erai dincolo de ferestre, sub piele, în nici un alt colț în care să te poți retrage, să zaci foamea e o gură căreia i-au căzut dinții, abia într-un târziu o vezi cum îți rânjește peste umăr dragostea nu e decât un salcâm care înflorește o singură dată, în restul timpului, așteaptă să-i crească brațe cu care să te poată respinge astfel te iubesc: ca șerpii, sângele meu e rece și-i ține de cald inimii tale o mie de ani și încă pe-atât II dumnezeu e o vrabie fără cuib, nici o inimă nu se mai deschide pentru a-i face loc ca și când ai respira prin piele, porii tăi sunt tot atâtea repere pe o șosea încărcată de afte, e-hei, și cât de bine era când alunecam printre măști, tramvaie, vitrine ne simțeam de parcă urma să înflorim iar și iar alergam pe o mătură și cuvintele ne ieșeau din degete sub formă de role, toate cuprinzând un descântec prinde melcul, scoate-i ochii, un cojoc al babei dochii, făt-frumos cu stea în frunte, fă-te luntre, fă-te punte erau zile în care tu învățai să taci, iar tăcerea ta învăța să iubească pentru ultima oară în rest, ne simțeam vrăbii și ne căutam locul unul în inima celuilalt, din când în când ardeam cu o flacără cafenie, de sânge gros, încărcat de cețuri orașul urma să se trezească brusc, brusc, ca după cutremur, irișii ascundeau tandrețea de care celălalt avea atâta nevoie
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate