Mi-am dat seama că m-am născut singură
în ziua când mama s-a gândit că i-ar sta bine cu un copil
care nu plânge când face curat. Mi-a spus că s-a obișnuit cu tăcerea mea și că
mă poate crește mai bine decât o morgă. Am înțeles-o perfect.
„M-ai dat spre viață, mamă?!”
Nu știu cine cu cine s-a iubit până să fiu femeia cu mănuși
călătoare. Trupul meu e fragmentat de la bibliotecă până la biserică.
În cerul meu sfinții sunt cititori fideli de singurătate.

Mamă, de ce
în toate fotografiile cu mine eu nu apar?