îmi duc înserarea la tâmplă
cerul pare a fi sărutat de fecioare de apă
călcând desculțe cărările lui Dumnezeu
un cântec de arbore zburând în mine
respiră în frunze vineții care trag cearceaful
peste ziua fără suflare
melcul își părăsește cochilia și devine libelulă
sufletul atârnă apical la capătul privirii
se zbate după cheia sol în partitura ființei mele
noaptea își așterne apoi mozaicul
doar tâmpla-mi sângerează neguri
peste vesperala pentru pian și orchestră