începând de ieri îmi reconstruiesc din memorie orașul
o armată de câini se preling printre crăpăturile zidului
zidul bătrân bântuit de himere poeți năuci și critici cu două capete

te-am zărit în lumină întunecată
erai pe cealaltă parte a străzii
în zona aflată în construcție cu case și curți înghesuite
străină cu șalul pe umeri plângând în pumni de ciudă scrâșnind
noaptea rătăceai pe străzi nălucă stevăzie

îmi amintesc cum
era cineva care a fugea mereu spre lac urmărit de un șarpe
șarpele a trecut apa rostogolindu-se ca o roată magică de la un mal la celalt mal
spune-i adevărul despre șerpii așezați în cerc îmi șoptești
spune-i cum să se descurce fără tine în întuneric și cum să stea departe de lac
cine are talismanul care îl poate proteja pe cel nevinovat ?
cine are acel cub de zahăr care poate răscumpăra pe cei căzuți ?
spune adevărul despre șansele celor pierduți uitați la capătul lumi
spune adevărul despre tine îl poate suporta

un cuvânt este ocupat să construiască alte cuvinte
este nevoie de un munte o peșteră și un nor
tu desenezi o pălărie un cap și o eșarfă
cuvintele deja se retrag în șoapte fără să ne dăm seama
în cele din urmă se face tăcere și nimeni dintre noi nu mai e nicăieri

în ochiul meu cel cu vitralii din biserici creștine
se văd femei frumoase cum traversează râul și plâng
se mai vede și o umbră care se strecoară încet pe sub ușă
există de asemenea aceste lucruri despre care alții spun că le-au văzut,
și pe care le pot sau nu le mai pot reconstrui în oraș
- știu că mă vezi ca pe o pasăre de de noapte în jurul căreia mintea
se transformă în pământ inima într-un copac obiceiurile în frunze ochii în floare -
în cele din urmă există acele lucruri pe care le văd în mod diferit față de oricine altcineva
și acele lucruri pe care am început să le văd dar nu sunt vizibile în general pentru voi
zi de zi cu ochii deschiși sau închiși persoana care a murit și al cărui
loc am să-l iau tot ceea ce ne desparte de ceea ce ne place
întotdeauna am fost ales pentru a pierde a uita

am știut că femeile mele
în cele din urmă au să vină să mă bântuie în rochiile lor
uite pot vedea fata de acolo din colțul de zare
abia înmugurită pot vedea chiar prin ea
fata aceasta trăiește într-un crin dintr-o pădure întunecată adâncă
unde întâlnești doar liniștea încolăcită pe umbre
copacii cresc drepți albicioși ca niște năluci lăptoase
iar frunzele lor putrezesc cu un zgomot de fier

în timp ce acolo departe se închide orizontul
punem sub cer lanuri de grâu pături largi de lumină