am săpat o fântână la răscruce de drumuri în satul natal
satul ars de ger de la marginea câmpiei și apa era bună
îi ziceau fântâna lu' Petre al lui Nicuță o știau toți trecătorii
nu știu de ce de fiecare dată când beam apă vedeam în grajdul scund din chirpici
trei zei legați cu lanțuri vechi ruginite
și ieslea le era plină cu flori galbene de sânziene
ori cu frunze uscate de nuc
mirosea frumos a flori și transpirație de zeu tânăr

la fântâna săpată de mine
veneau mulți orășeni și luau apă în peturi
alții și-au întins corturi în jurul fântânii
cei mai îndrăzneți săreau gardul în grădină
și își întindeau acolo cortul sub un nuc bătrân și scorburos

în fiecare dimineață pe burta goală beam împreună câte o cană mare de apă
spuneam Tatăl nostru cu ochii lipiți de cer
după care se așezau cuminți în fața grajdului
iar eu dezlegam zeii din lanțuri și ei se bucurau
aveau un aer misterios acel mister pe care ți-l dă iluminarea
zeii își făceau culcuș în mințile noastre și se jucau
cu amintirile noastre frumoase
și noi tresăream de plăcere și gemeam
când se făcea ora cam pe la zece legam zeii la iesle
apoi mă duceam să adun câteva brațe de știr sau ștevie ori urzici
să facem o fiertură pentru masa de prânz