Când te uiți în oglinda sinelui și te recunoști
fereastra casei se luminează,
copacii-n grădină se plimbă liberi
cu-nțelesul fiecărui cuvânt pe frunze,
piatra de la intrarea pe poartă
respiră timpul cu ochii.

Închizi în cerc razele demnității
și lași lumina să-ți fugă-n afară
pe aripile gândului, fluture alb.
Seara te cheamă cu tăceri pe care le auzi,
sunetele sunt simple gesturi
care te mângâie cu degete de aer.
Așa cum vântul îți răsfiră părul
și-ți răcorește pielea,
de înfloresc în tine vise conturate
din care se vor naște copiii de mâine.

Cuvintele ți se închid în memorie,
îndoielile nu le dau voie să iese,
se așteaptă sămânța mirabilă
ce încolțește fără sens și sparge uitarea.
Timpul urcă povârnișul de dragoste
intră pe ușa normalității
pe care mulți o deschid și o închid la loc.
Rămâi cu surâsul dezinvolt al unei femei
care-ți face cu mâna și pleacă.