se freca de perete
spatele genunchii fruntea palmele
de cînd era mică dorea să-și asume
toată zăpada posibilă

avea ambiția năstrușnică
de a fi altfel
doar mama o înțelegea în clipele de luciditate
cînd se trezea noaptea mînată
de necesitățile corpului
o privea pe furiș
fantomă în camera iluminată
de stele
ea știa că este privită
scăpa lacrimi fluorescente
privea spre crăpătura ușii
își lăsa capul pe spate să atingă peretele
cu părul său lung
scotea un sunet șoptit
dar niciodată nu primea mîngîieri

cu anii și-a rafinat pozițiile
cuprindea în sine peretele
devenea perete
zidarul nu putea deosebi
piatra de inimă

acum e sculptură
așteaptă muzeu
cu soclu
rezistent
de unde seară de seară
să coboare tăcută
să atingă pereții
printre picturi celebre