te sugrumă orașul,
îi pipăi strigătele,
carnea lui atât de transparentă
e o altă formă de a te înstrăina,
lași semnul tău de om care tace atât de timid
pe fiecare zid care încă nu te-a strâns suficient,
încă nu te-a făcut să te evapori,
să strigi, e-hei, în fiecare cutie poștală te uiți
tot așteptând vești
despre sfârșitul lumii

și câte măști să mai schimbi,
ce alte păcate te macină
și la care capăt te doare fata asta
care zâmbește atât de frumos

nu te poți lepăda,
nu-ți poți scoate solzii tăi care știu exact când rămâi fără aer,
care știu exact din ce parte se ridică lumina
și cât de firav bate ea în ferestre,
nu te poți lepăda
de ceea ce memoria absoarbe și păstrează
într-o alternare atât de precisă a simțurilor

ea e într-un colț al inimii care nu mai știe să se exprime,
tu încă te cauți și uimit descoperi cum fiecare are partea lui de adevăr,
cum fiecare are partea lui
de teamă
ascunsă sub pleoape

aici, moartea e cea care a-nvățat să separe,
ea știe care singurătate poate fi părăsită în mijlocul străzii
și care trebuie purtată pe brațe, ca un trofeu,
ea știe care dragoste merită trăită până la capăt
și care se poate stinge
la margina scrumierei

te sugrumă orașul ăsta,
e tot ceea ce te înstrăinează și te face atât de înalt,
umbra ta poate acoperi prin intensitate
toate celelalte strigăte,
semnul tău de om timid a-nvățat
că tăcerea e o altă formă
prin care urletul
știe să se dilate