pitit între coperți poemul aruncă cu toate cuvintele lui după tine
așa l-am dresat în nopțile lungi ale iernii ademenindu-l cu vise nebune
lângă abator câinii luminii sfârtecă grumazuri subțiri și albe
din când în când vin fluturi în picaj singurătatea e rea și zgârie sub tâmplă
când se lasă întunericul mă întrebi dacă aș putea să îmblânzesc moartea
să o mângâi pe creștet sau s-o dau la bâlci în comedii

- îți mai aduci aminte cum îți împătureai tu iubirile cu morțile de-a valma?

mereu îți încolțesc drumuri sub talpi drumuri de care nu ai nevoie
pe suflet îți cresc regrete multicolore și mucegai pe la colțuri
ești prima femeie ce mi te-ai strecurat cumva febril pe sub piele
pe sub unghii până în până la amintirile cu zmei sau cu zâne
apoi te deschizi pentru toate poemele mele și cele scrise dar mai ales nescrise
oare de ce sângele tău s-a pietrificat deodată și de ce ți se face pielea albastră?

lasă drumurile să fugă spre câmpia arsă de brumă