sunt genul acela de tribun fără discurs cristalin
care parcă vorbește dintr-o prăpastie cu cerul
iar când liniștea mă învinge
întotdeauna reușeste într-un final
tac în felul meu ciudat
ca o luntre
dar înainte de marea tăcere
aș condamna la nesfârșire pe fiecare în parte
nu din generozitate
ci doar așa ca să se întrebe la nesfârșit
de ce naiba mi-am lăsat ca răsplată clipa
oricum când m-am luat de infinitul tuturor
ca de o pacoste de nedemonstrat
speram că cineva îmi va rupe linia asta absurdă
din palmă din centru de dincolo de zero
poate că totuși dumnezeu e ocupat cu ceva mai bun
cu faceri și desfaceri de raiuri
cu desenatul florilor cu aranjarea galaxiilor
că doar nu are niciun chef de lălăiala asta
de timp nu se plânge sper
măcar el ar putea să-și permită pauze mai dese
...........................
din când în când
între două dureri normale și o lacrimă inedită
împletesc pe o funie din cânepă iluziile abia născute
atât de vii și totuși atât de iluzii
în ciuda tuturor matematicienilor pretențioși
de la zero la plus infinit mai toată clipa
că de aceea am ales doar una
să nu mai am timp pentru minus infinit
nu din teamă nu din lipsă de întrebare
ci doar așa să nu mă întreb aiurea
cum de se leagă într-un punct toate nesfârșirile
...........................
cred că totul se repetă prin irepetare
știu că pare o afirmație inertă
dar e ceva precum infinitul
abia acum strigătul funcționează
când nicio lume nu mă mai vrea