M-așez pe tronul meu alb-sidefat,
Este creat dintr-un coral tăiat,
Mi l-a cules cu drag, din Marea Neagră,
Chiar Dumnezeu, cu a sa mână l-a sculptat,
Cine va crede-n El, în mine o să creadă,
Puterea Lui și-a mea, în veci să ardă.

Sunt rege, Inarius sunt chemat de stele,
Și Luna-n dreapta mea, regină-i printre ele,
Nemuritor, cu muritori-n suflet și în minte,
Dau sensul vieții muritoare în tăcere,
Eu dau din cer iubire caldă, nu cuvinte,
Lumina mea poate-ngheța sau poate să alinte.

Un sol trufaș acum în fața mea îl chem,
Un îngâmfat ce-i puțeau coarnele-a blestem,
Îmi spune că Mefisto, al său stăpân, mă vrea,
Jos, în Infern, ca oaspete ales în casa sa,
El e stăpân bogat, cu mii de suflete ce gem,
Să le salvez lumina, eu pot de nu mă tem.

I-am spus să îmi arate calea spre Infern,
Mergea în față, țopăind hidos, nedemn,
Și am intrat într-un palat fără hotar,
În sala tronului, numită ,,Sanctuar,,
Mefisto, la o masă, rânjind, mâna-mi întinse,
,,Bine-ai venit, tu, rege,, îmi spuse și m-atinse.

Lumina mea sfințită de tămâie, îi fu dușmană,
El, zeu al morții, prins în propria-i capcană,
Și se plecă în fața mea, spunând cu ură,
,,Ești rege și lumina-ți sfântă ți-e armură.
Ia-ți sufletele și te-ntoarce-acum în cer,
,,.Eu pot înfrânge-un rege dar nu un înger