varianta finală



I

Astrul sonor



Ora cinci dimineața,
camera plină de sticle,
scrum și chiștoace.



În mijlocul ei,
stând la o masă,
eu și cu tavi
ne sorbeam îndelung
ceaiul
din căni aburinde,
ca pe o tăcere
neagră și amară.



Animate de vânt,
la intrare,
pendulau în ritm
de muzică rock
cheile.



Sus, pe un perete,
soarele zilei de ieri,
în mână cu o chitară,
dădea glas
din corzile sale de bass
celei de mâine.



Sub el,
umbre de melomani
imortalizându-i lumina
în ipostaze efemere.



Alături,
un casetofon electronika
și din el
o voce răgușită
îmbărbătându-ne



și atunci, unul din noi
se ridica în picioare
și făcea un pas înainte,
încercând să rămână la înălțime.



II


Tăcuta strigă


Ceremonia ceaiului era pe sfârșite.
S-au terminat și muzică, și cuvinte.



Am stins rând pe rând
toate luminile.
Urma să aibă loc întâlnirea
mereu amânată cu sinele.



Până la urmă,
fiecare din noi și-a aflat
propria orizontală.



Peste toate s-a așternut
o liniște mormântală,
menită parcă să ne țină de cald.



Nu se mai auzea decât
ce gândea în secret fiecare
despre celălalt.



Ceremonia ceaiului era pe sfârșite.
Ne fumam reciproc gândurile otrăvite.



Până la urmă,
fiecare din noi și-a găsit
propriul echilibru,
după ce și-a așezat
pe tavan umbra,
să stea confortabil
pe-un scaun răsturnat.



Doar aproapele meu
continua să viseze urât
și lovea prin somn
cu picioarele
seară de seară în zid.



Astăzi, însă,
în noaptea dimineții,
nu se mai auzea decât
o strigă izbindu-se-n mine
cu aripile de toți pereții.




III


Umbre căzute din lună


Eram prea obosiți
și nu mai reușeam
să le ținem sub control,
iar ele simțeau asta
și profitau de astenia
noastră din plin:
se zbenguiau călări
pe biciclete,
cât e noaptea de lungă,
între scaunul de pe
tavan și masa de scris,
înșurubată în betonul podelei.
Alteori, în plină amiază,
când erau nevoite activ
să participe
la pauzele de țigară,
coborau, amețite de fum,
și se încolăceau încet
ca niște pitoni
în jurul tâmplelor noastre,
neavând de gând să se lase
de capul meu și al lui tavi
până nu storceau din ele
ultimele picături
de rațiune.
Și-atunci, eram gata
să ne smulgem din piepturi
stiletele
și să le decapităm
una câte una
pe toate,
înnobilând după aceea
paloarea
foilor de hârtie
cu-albastrul acestor
umbre căzute din lună.
Lucrurile reveneau
apoi la normal,
dar asta numai
până în ziua în care
le creșteau la loc
alte capete. Aidoma unor
ipochimeni contaminați
de filozofie, ca de un
virus necunoscut,
am stat și ne-am gândit
într-un cap și
am ajuns la concluzia
că nu are rost
să le tot lichidăm,
că neliniștea lor e
de fapt una
exterioară nouă,
aflate cum sunt
mai mereu
în căutarea
ungherului potrivit din odaie
prin care să își croiască,
până dincolo de ziduri,
drumul de întoarcere
către astrul nocturn.



IV


Greșeală pedagogică



Zadarnic îi poetizezi sufletul,
îi spuneam
copilului ce-mi scrijelea
în peretele interior versuri;



știu, în alte împrejurări ea
ar fi putut să-ți devină
și mamă vitregă, și iubită
în același timp.



Nu-l voi uita niciodată
pe dirigintele tău
din clasa întâi care
te învăța cu stângăcie
cum se ține
în mâna dreaptă
un pix,
și asta după ce-ți învinețea,
plin de entuziasm,
cu arătătorul
brațul stâng.



De-atunci, tot ce scrii, pare
lipsit de sens,
ca o încercare de zbor
a unei păsări cu o
aripă frântă.



Zadarnic idealizezi
umbra acestei lumi,
copilul ei continuă
să-mi mâzgălească
pe dinafară
peretele cu graffiti,



nălucește însângerate boturi păscând
cu o poftă aproape umană
cruci fără de vârstă și nume.



Zadarnic îi poetizezi sufletul,
îi spuneam,
nu-l are.




V


Trezirea de duminică



E timpul, ne-am spus,
pe când ne priveam
unul în ochii celuilalt
fețele schimonosite de nesomn,



apoi am făcut curățenie în interior
și am ieșit afară odată cu soarele,
ne-am lăsat trași după aceea
de umbre la deal spre alimentara,
am cumpărat câteva beri,
pâine, cartofi și țigări;



la întoarcere înghițeam
înfometați ca și lupii
aerul proaspăt al dimineții,
sătui fiind de cel stătut
dintre ziduri



și-n jur – nici țipenie de om
și-atâta liniște, încât
ne deslușeam reciproc pulsul
alcătuind un duet cu respirația, asemeni
unui glas acompaniat de o chitară.



Ajunși la cămin,
ne-am așezat pe niște trepte și,
destupând două sticle,
am început să ne sorbim berea, ca pe o
tăcere neagră și amară.



Ne-am smuls pe urmă din pământ
cu tot cu rădăcini privirile obosite
și am rămas deodată-mpietriți
în fața unei priveliști bizare:



urmăream cum
dincolo de bezna unei odăi
se balansa o oglindă.



Animată de vântul intrat
printr-o fereastră întredeschisă,
se balansa în ritm de rock`n roll o oglindă,
una locuită de doi indivizi
suspect de cunoscuți și în același timp
neînchipuit de străini.




La fiecare sfert de secundă,
unul din ei
își arăta de după câte un perete
cealaltă jumătate de față.



Hipnotizați de schimbul rapid
al jumătăților de chipuri,
ne-am trezit la un moment dat
cu senzația că sub ochii noștri
ia naștere o populație nemaivăzută de eugeni și octaviani,
una posedată de nevroze și ticuri,
cu grimase și mimici care mai de care
mai încrâncenate.



Însuflețită de vânt,
se balansa o oglindă
și din bezna odăii,
prin geamul întredeschis,
spre noi se ițea
când și când
un stol de palide fețe fâlfâind
din lungile lui plete,
tot așa cum bat uneori
din aripile lor negre
umbrele unor păsări
căzătoare din
muțenie în cuvinte.



Și-am izbucnit deodată în râs: hahahahaha.
Râdeam. Râdeam ca smintiții, râdeam printre lacrimi,
râdeam de metafizicul celor doi necunoscuți
reflectându-se intermitent în oglindă,
de idealuri râdeam
și de sufletele noastre rătăcind pe drumuri râdeam,
râdeam de trecătorii ce se zgâiau la ele din întuneric
ca la două luminițe extraterestre;
și de lume râdeam, pentru că aceasta a ajuns în ochii noștri de râsul lumii;
și de moarte râdeam, pentru că tocmai primisem dezlegarea la hohotul homeric de râs din partea directorului fabricii Ursus;
de viață râdeam și de cocota de lux ce-i bătea trotuarele pavate numai și numai cu intenții din cele mai bune.



Ce să mai…
viața noastră e frumoasă,
dar costă al dracului de scump
și trebuie la timp plătită…



Zilele noastre ca arginții
numărate sînt de mâna unei iude…



15.03.2014
16:15




varianta inițială a textului


http://www.poezie.ro/index.php/poetry/1838683/Zilele_noastre_ca_argin%C5%A3ii_num%C4%83rate_sunt...