sunt mama fiului rătăcitor
țineam pruncul înfășat prea strâns până când a plecat
în lumea ispitelor
să-și îndrepte genunchii

am dat vântului să muște din mine patruzeci de ani
în deșert cu rochia de sac aspru peste pântecul gol
am spălat picioarele statuilor preasfinte
în ulei din sfârcuri de măslin
am dat ploilor culoarea lacrimii când încă strigam după pruncul meu
din gura unei peșteri deschisă în furtună
am învățat legea uscată
din pădurea osândiților

ca floarea soarelui m-am ridicat la răsărit
m-am învârtit până când noaptea m-a lăsat către pământ
cu inima neagră și grea de fiul meu
care nu s-a întors
din prea marea mea iubire