La domnișoarele din Avignon, la
Ele eu pe jos mă-ndrept, cu forțe noi,
(Drum îmi croiesc prin înghesuieli de oameni goi)
După un secol de nopți-nsingurate,
(Ce vor a fi mereu răzbunate)
Purtat de dor de-nsorite-ndepărtări .

Gâștele Sfintei Eulalia-mi prezic
Nenorocirea: Fugi de ispitele
Lumii, de amăgitoarele păreri,
(Întoarce-te de pe-ale metehnelor cărări)
Caută refugiu-ntre sfintele ziduri!

În claustrul măreței catedrale
Și pașii mi-i oblig la ascultare
Și fac ocolul de treisprezece ori:
(Și-n gând de alte mii de ori)
Să-nving pasiunea nu pot a reuși,
(Spre țeluri mai înalte a păși)

Nici a-mi înnăbuși capriciile: mi-a
Mai rămas ca țel: să-mi păstrez un sens:
(Să trăiesc intens)
Vesel gândul se îndreaptă spre zenit,
În timp ce trupu-mi rămâne-ntemnițat.

Din labirintul vechiului oraș, ies
Învingător, la liman, la lumină,
Fericit, fiindcă în final am găsit
(Unica alee: ce mi-o doresc fără sfărșit!)
Rezolvarea tuturor problemelor.