Ce mândră ești, ce bine îți stă nimbul
Pe care cu migală-l făurii
În nopțile de veghe reci, pustii,
Iar tu mi-ai dat nefericirea-n schimbul

Acestei aurite colivii
Și-un gust amar! Pe cerul gurii plimbu-l
Până când tu vei coborî din limbul
Din care acum trimiți numai solii

Precum otrava-n prețios potir,
Spunând că este aceea ce ți-am dat-o,
Spițer fiind al zânei dulci, Erato,
Sau slujitor în vreun ceresc tractir.

Strig ca Poetu-atunci, mai abitir:
„Pe veci pierduto, vecinic adorato!” *

04.04.2014

* M. Eminescu, Sonete