„Ooo, sirenă prea-frumoasă, darul meu fără pereche,
să-ți pup solzii tăi mă lasă, să-ți zic versuri în ureche,
să-i cânt lumii ca Ulysse prins de patimi și furtună,
despre orice o să ni se, de acuma, împreună...

Ca doi viermi într-o cireașă, ca doi mieji în una nucă,
vom trăi, eu ca un pașă, tu cadâna mea năucă,
ne vom tăvăli în rouă întru văzu-ntregii nații
și-n ligheanu` pe din două ne vom drege omoplații,

eu deasupra, tu pe mine, fiecare sub și peste,
fără teamă sau rușine, rostogol de ploi celeste,
haoleu, ce contopire, ce cuplaj, de o să moară
în e-fluviu de iubire tătă spuma literară...”

„Doamne”, a mai zis Cănutză, „mă știi domn și cu principii,
mulțumesc de sirenutză, da`... pe unde face pipi?!”



(va urma)