Al meu urlet tăcut sfâșie ceru-n ecouri,
ÃŽmprejmuind-ul, mi-a devenit ostatic muribund,
Toți îngerii simt teama ce vine în puhoaie,
Și-n disperarea rece, în aripi le pătrund.

Nici rugăciunile lor sfinte nu mă-nmoaie,
În fața judecății mele toți răspund,
Norii, în fulgere și-n picături de ploaie,
Îndată, în pământ, de teama mea se-ascund.

Sunt ÃŽngerul cel Negru, le strig, eu sunt aici
Să nărui cerul și a voastră strâmbă lege,
Să aibă dreptul lui și muritorul în opinci,
Ca tainele din rai și iad să le dezlege.

Cu surle, când armele spre cer se-ndreaptă,
Un gând mă-ngenunchiază, rostindu-mi rușinat:
,,Tu iartă-i, așa cum i-ai iertat și altădată,
Doar și tu ești un inger, de Dumnezeu lăsat.,,

Eu i-am iertat, sunt într-o peșteră acum,
Și muritorii mă cunosc, nu înger ci sihastru,
La mine vin sfioși, să-nvețe noul drum,
Ce poartă, fără aripi, spre cerul albastru.