Tu, bărbat sensibil, cum te-ai afișat mereu,
Dansând, râzând în contratimp cu timpul,
Iar eu, femeia brună, macabru cetaceu
Ce zgârie, cu lacrimi, brut, nisipul,
Formăm în îndestulata vreme postmodernă
Un cuplu antic, vechi și de demult,
Un lanț nemacinat de carii, o eternă
Propoziție, la care nu vom pune punct.
Suntem legați de Soare amândoi
Printr-o vrajă neșoptită de creștini.
Doi trubaduri ! Aceștia suntem noi,
Doi delicvenți în vreme, doi latini.
Când mă atingi, sufletu-mi tresaltă,
Și sub arătătorul tău Dumnezeiesc
Îmi simt pielea cum te-asaltă,
Chemându-te spre viciul omenesc.
Și în schimbul acesta complet feeric
De sentimente, de chemări obscure,
Creăm o iubire de tip emisferic,
Iscăm fără de voie, adultere mature.
În ochii tăi citesc binecuvântarea.
E darul meu că te-am tot așteptat
Și am refuzat s-ascult chemarea
Oricăruia ce m-ar fi acceptat.
Eu te visam și te pictam în cer,
Dezvelită de orice împrejurare.
Tărâm de vis ți-am fost, tu grănicer,
Ferită-s totuși de orice subjugare.
Și deși lumea n-o bănui vreodată
Iubitul meu, noi tot ne vom iubi,
Deși vor fi momente, câteodată,
Când tu sau eu nu ne vom aminti
Că suntem legați fără de scăpare
De celălalt, în mod irefutabil,
Dragule, alungă-orice crispare,
Căci amorul nost e ireparabil.
Ne vom iubi, cândva, extrem,
În marea neagră și confuză.
Plaja mare, cu rol matern, suprem,
Știi bine, amorul nu-l refuză.