Odată, nu chiar de mult, de vreme ce pot eu,
fără mare greutate, să îmi aduc aminte,
ba să vă mai spun și vouă,
era câte unu’ pe aici, prin satu’ acesta al nostru,
care se credea mai priceput la vorbe,
de ăsta de știa a le potrivi pe unele cu capul în fundul celorlalte, strâns lipite,
să nu intervină fisura...



un astfel de om se făcea pețitor și se punea pe vorbit,
având ca scop trăinicia lumii.
se spunea în sat că meșteșugul vorbelor sale ar fi trebuit
să facă să iasă laptele din sânii muierilor
până se albeau pe-nfloritură.
un om de ăsta, o babă, mai precis, a fost și în neamul meu,
rudă mai îndepărtată.
se tocmea prin diverse gospodării,
pentru a decide istoria așezării,
care și cu cine să se ia ca să întindă gardul…



pețitorul era angajat, în sensul spiritual, de una dintre părți,
dar putea acționa și de capul lui, adică autonom,
ca să înțelegeți mai bine.
condiția obligatorie pentru o astfel de activitate,
vocațională, după o împărțire modernă a educației,
era să fie recunoscut ca atare de toată comunitatea.



se adăugau experiența, dibuirea unor rosturi
și a unor potriveli care nu erau la îndemâna orișicui.
trebuia să știe care și pe unde erau cele mai de casă muieri și cei mai cuminți oameni,
care dintre fete erau începute și care dintre băieți aveau vreun cusur,
pentru a nu mai ține la pretenția de a fi Defloricel.



era o adevărată meserie, ritualică aproape.
de câteva ori, pe la șase-șapte ani, am participat și eu,
numai ca audient, fără drept de a intra în vorbă
și de a decide destine...
m-am atins atunci de toate închipuirile faptei și, probabil, din acest motiv doresc acum prin ceea ce fac să-i căsătoresc pe români cu propriul lor suflet.