poate lumea asta e doar glasul pustiei
deșertându-se de zbateri
nu știu în care an
să fi fost copilă încă
te-am așteptat într-o noapte de Sânziene
sunt clipe în care ți se pare
că viața atârnă de busuiocul de sub pernă
și neastâmpărul din voce
e doar coperta cărții nescrise
uneori e absurd
să trăiești la infinit o zi
doar s-o îngropi târziu fără răspuns
singurătatea nu vine niciodată ca un musafir poftit
să-i așezi dinainte inima și să-i spui
locuiește-mă
te împinge în căușul nopții
printre bolte de suspine
cel mai frumos cântec
vine pe furiș
din nodul pieptului
înghițind emoția
în poemul din tine
crește o lună
copilul dinlăuntru prinde ocheanul
și privește dincolo
un timp uitat își deschide larg ferestrele.