în fiecare duminică
se adună în dreptul ferestrei
lumina celorlalte zile

sticla devine năucitor de subțire
în plasele tâmplei litere vii
își unesc cromozomii
baletistul pe poante mai face un salt
legănat de un vânt metafizic
caută cerul atinge o ultimă stea
și suflă cu-o parte din mine în jarul mocnit
alchimic respir de parcă un pictor
naiv răscolește albastrul pe hârtii de orez
dintr-un sul păstrător de iluzii și zile
ca răspuns se frământă silabe în febră
inefabil sărutul de foc înroșind turnesolul
dezlegărilor pe un colț de caiet
sau pe foi separate toate în capitolul nou
mă însoțesc cu mulțimea de pietre
crisalidele goale răni prelunge
în zbor și-apoi ploaia

din aceleași lumini
cuvintele arse înfloresc și umbresc
laolaltă ideea între două tăceri
duhul lor întrupând
atât de fragil
poezia