câtă suferință crescută în mine
îndeosebi în nopțile când durerea
îmi străfulgera oasele ca de sticlă
pe care dacă le-ai fi lovit cu buzele într-un sărut
s-ar fi făcut fărâme

nici nu știu cine și de ce mi-a răstignit prietenii
inevitabil îngenuncherea ne-a pătruns
nici nu mai știu câte candele au stins îngerii
orfani mântuiți de candoarea mâinii tale stângi
fluturată pe deasupra câmpiei arse
urletul lupilor sfâșia pe furiș întunericul noaptea
rănile din talpă le-am înfășurat cu fâșii de lumină

- îți mai amintești câte vieți anterioare am petrecut împreună?

ne aruncam de pe stabilopozi cu capul înainte
parcă eram o lumină ciudată prelinsă în cer
îți amintești cum ne resetam de fiecare dată când
când ne rătăceam între plescăitul heideggerian
moarte și sughițul cântăreței chele

- crezi că ai putea să-mi dai brânci în nemurire?

cum îți ascunzi rădăcinile în nisip
și ele cum se prind cu disperare de amintiri
atunci când ne-am construit ca ființă
într-o cameră de hotel undeva pe malul mării
păream că suntem deși nu mai existam demult