dacă mă uit mai bine în urmă
până și umbra m-a părăsit
peste mine se lasă noaptea și o spaimă năucă
din lumânarea stinsă se prelinge întunericul
și ploaia mă plouă tăcut
în orbita ochiului stă la pândă uitarea
în care lacrimile au săpat șanțuri adânci
lumina din iriși a mai pâlpâit puțin
o zbatere de aripi ore rătăcite și atât

am înțeles târziu că nu e bine să port în mine toate iubirile
de-a valma cu biserica construită cu fața în sus
unde icoanele atârnă ca niște limbi de clopot
eu rătăcind în spatele oglinzii cu-n aer boem
cu legitimația de poet în mână și un felinar obez
în timp ce digul de piatră urcă la cer
cu-n uruit de fiare și oase sfărâmate cu pumnul de fer

de mă mai vrei
va trebui sa mă aștepți în casa bântuită de copiii noștri nenăscuți
casa veche de pământ golită de ferestre
cu pereții ca o piele zbârcită bătrână
unde trebuie să-ți ștergi de pe tălpi urma pașilor mici
șovăielnici spre niciunde

până la urmă ne vom contopi os în os gând în gând frunză în frunză
și vom crește cruce sub ferești