unii ne simțim așa de bine aici pe pământ
că nu vrem să ne mai întoarcem
și inventăm tot felul de pretexte
care de care mai caraghioase
de pildă povestea asta stupidă cu moartea
pe care nici măcar apostolii ori sfinții părinți
cât s-au scremut nu au fost în stare să o explice
aiurea metafora doamnei cu coasa
oameni buni nu vă mai luați după unul și altul
nu mai dați fuga la popi să vă scape
vă spun eu cum stau lucrurile
moartea e o aripă de înger
ce nu poate să ajungă singură la cer
de aia în întuneric arată așa ca o coasă
mânuită de o umbră fără chip un fel de hologramă
înfășurată într-o pelerină lungă și neagră
ea ne taie firul ce nevăzut ne leagă de pământ
ca să putem zbura baloane străvezii
umplute cu vise frumos colorate care se desumflă
unul câte unul unul câte unul
și se tot desumflă până uităm cine suntem
abia atunci devenim cealaltă aripă
drumul spre cer pentru cei virtuoși
e împerechere în lumină – îngerire
despre ceilalți care se cuplează în întuneric
știu mai multe demologii

tu încă nu ai plecat la cer cum credeam
ești pe aici pe undeva mă pândești îmi dai târcoale
lupoaică încă tânără la stâna speranței
în zadar asmut câinii uitării să te alunge
ai putea să mă sfâșii cu dorul de tine dar
miloasă aștepți să mi se sfârșască ața pe mosor
lumina coasei tale mi-a secționat doar inima
și din ea se prelinge acum magma iubirii
care jur poartă numele tău
să nu se piardă cum m-a-nvățat bătrânul kant
încerc să te torn în tiparele minții
dar e încă atât de fierbinte mă frige așa de tare
că forma pe care pasional o modelam în brațe
și o purificam cu mii și mii de sărutări
îmi iese tot timpul deformată
te rog mai ai răbdare mai lasă-mă să mă răcesc